Istoria localității
Satul Negrea este o localitate de pe valea rîului Lăpuşniţa situată la distanţa de 25 km de or. Hînceşti şi 52 km de capitală, oraşul Chişinău. În componenţa administrativ teritorială intră doar satul Negrea. Istoria provenienţei satului încă se mai cercetează. Izvoarele istorice sunt foarte contradictorii referitor la primele documente ce atestă existenţa localităţii. Cercetînd document-tele istorice, d-nul Constantin Pîntea, un negrean împătimit de dragostea pentru istorie şi neam, a descoperit că pe teritoriul actual al satului Negrea, în trecutul îndepărtat au existat trei sătucuri mici: Negrea, Horjeşti şi Vorniceni.
Dorind ca şi generaţiile viitoare de negreni să cunoască cîte ceva din istoria strămoşilor, d-nul Constantin Pîntea, cu mijloacele finaciare proprii şi cu suportul APL a înălţat o statuie chiar la întrarea în sat, care sîmbolizază uniunea acelor trei localităţi mici din trecut, care formează satul Negrea de astăzi.
Există mai multe legende şi opinii despre provenienţa denumirii satului Negrea. Una dintre ele spune că: cu vre-o cinci secole în urmă, pe această aşezare pitorească, situată între două dealuri mari şi viguroase, acoperite de păduri, unde erau nişte păşuni ca-n poveste cu iarbă grasă şi deasă, a venit de undeva de departe şi s-a stabilit cu traiul aici un cioban pe nume Negru, care avea o turmă mare de oi, şi era harnic, înţelept şi gospodar priceput la toate.
Auzind despre acest colţişor de rai, au mai venit şi alţi oameni aici. Au desţelinit cîte un petec de pămînt, şi-au construit case, şi-au crescut turmele de oi, dînd naştere astfel unui sat de răzeşi de toată frumuseţea, care mai apoi, peste ani, a fost numit în cinstea acelui cioban – Negrea. Cu trecerea timpului, creştea şi se dezvolta, devenea tot mai frumos şi mai bogat acest sat de oameni gospodari, care î-şi iubeau baştina cu trup şi suflet, făcînd-o din an în an tot mai mîndră şi mai înfloritoare. Iar dealurile stăteau de veghe ca nişte străjeri credincioşi şi neobosiţi, ţinîndu-i dos şi apărîndu-l de vînturi şi furtuni. Dar nu a fost să fie. Parcă însă-şi Dumnezeu a devenit gelos pe ei. În anul 1940 s-a abătut peste sat un cutremur puternic de pămînt, în 1941 a venit războiul, care a adus după el şi foametea. Nu au dovedit oamenii să-şi revină după aceste nenorociri că iată în 1949, cei mai gospodari oameni din sat au fost represaţi în Siberia de către regimul Stalinist, luînduli-se averile. Apoi în anul 1966 au căzut ploi foarte puternice, care au adus după sine unele alunecări de teren în 1967, iar mai apoi, în 1969 au început alunecări de teren cu mult mai masive şi mai devastatoare, care au distrus casele, gospodăriile şi averile agonisite de-o veaţă a negrenilor. Venea pămîntul la vale văzînd cu ochii, înghiţind totul în cale, lăsînd oamenii fără hrană, îmbrăcăminte şi acoperiş deasupra capului. Multe şi amare le-au fost lacrimile. Dar aceasta nu i-a înrăit pe oameni, nu le-a înăsprit sufletele. Ba chiar dimpotrivă, le-a întărit şi mai mult credinţa în puterea nemărginită a lui Dumnezeu. Mai ales cînd au văzut că totul în jur a fost distrus şi numai biserica satului a rămas să stea falnică, măreaţă şi neclintită.După reabilitare, după război şi după alte nenorociri suferite, cei plecaţi s-au reîntors în sat, şi-au construit alte case pe alte terenuri, au luat-o iar de la început, clădindu-şi din nou gospodăriile. Deaceea, astăzi satul are o cu totul altă aşezare geografică, datorită faptului că oamenilor cărora le-au fost năruite casele li s-au repartizat loturi pentru construcţii în altă parte a satului, inclusiv şi pe o parte din teritoriul de astăzi al satului Sofia. Astfel, mulţi oameni după documentele de identitate sînt “domiciliaţi în s. Negrea”, aici au mers şi merg la şcoală, la grădiniţă, au muncit o veaţă în Negrea unde respective îşi au şi cotele de teren agricol şi grădini ( rămase prin moştenire de la bunei şi străbunei, pe locul fostelor case), i-ar după hartă casele lor astăzi se află pe teritoriul s. Sofia. Au fost oameni care îşi construise o casă, care în 1967 s-a năruit, şi-au ridicat alta care s-a năruit în 1969 apoi şi-au construit-o pe a trei-a într-un sector nou, numit astăzi “Horja”. I-a ajutat să înfrunte toate aceste grozăvii faptul că la Negrea era un obicei frumos “Claca”, unde oamenii se ajutau reciproc şi dezinteresat unii pe alţii.
Datorită acestor clăci în vara anului 1982 au fost ridicate 65 de case într-un sector numit “BAM” datorită faptului că acolo casele răsăreau ca ciuprcile după ploaie. Treceau dimineaţa călătorii din satele vecine spre Chişinău – era loc gol, cînd se întorceau seara înapoi deja era casa ridicată şi circa 120-130 de oameni stăteau la masă lăngă ea, după munca depusă pe parcursul zilei.E bine la Negrea, avem în sat grădinţă de copii, gimnaziu, bibliotecă, stadion, avem sistem de aprovizionare cu apă, în present se construieşte sistemul de canalizare, se finisează amenjarea unui parc de odihnă, avem drumuri petruite, poduri reparate, fîntîni. Avem pămînturi mănoase, ape dulci şi cristaline, păduri umbroase, case înalte, garduri frumoase, avem multe planuri de viitor, dar cea mai mare bogăţie a satului nostru sînt oamenii. Oamenii harnici, gospodari, pricepuţi descurcăreţi, care găsesc putere de voinţă, curaj şi pricepere pentru a ieşi din orice situaţie, din orice impas al vieţii. Şi au aceşti oameni o dragoste mare – dragostea de copii, de urmaşii lor, pe care vor să-i educe, sa-i înveţe, sa-î pornească pe drumul mare al vieţii. Majoritatea copiilor noştri după terminarea gimnaziului din sat, pleacă să-şi continue studiile la şcoli de meserii, la licee, colegii, universităţi, academii. Dar deoarece, ca şi în toate satele nostre moldoveneşti, nici la noi nu sînt locuri de muncă, oamenii pleacă prin alte părţi, chiar şi peste hotare în căutarea unui cîştig mai bun, însă ceea ce au primit odată cu odătă cu laptele matern – dragostea de baştină şi de neam îi readuce mereu acasă. A devenit deja o tradiţie ca rudele să se întîlnească împreună, atît la nunţi şi cumătrii, cît la paştele blajinilor. La cele două cimitire ale satului, unde se întîlnesc rudele împreună pomenindu-şi părinţii şi străbunii.
Deaceea, la iniţiativa primarului Ştefan Mangîr, şi a majorităţii consătenilor, la şedinţa consiliului local din decembrie 2014, a fost aprobată decizia de a sărbători în fiecare an, începînd cu anul 2015 “Ziua satului Negrea” în ziua de “Duminica Mare” La baza acestei decizii au stat în cea mai mare parte evenimentele din 1969 şi 1988. La Duminica Mare din anul 1969 cînd preotul de atunci Filip Zagnat săvîrşea Sfinta Liturghie au avut loc masivele alunecări de teren, după care biserica a fost închisă, astfel această Liturghie fiind ultima. În urma alunecărilor de teren, ziua de Duminica Mare, anul 1969, a fost ultima . În anul 1988, din dorinţa şi stăruinţa negrenilor ( în viitorul apropiat vor fi identificaţi cei mai activi) şi cu binecuvîntarea lui Dumnezeu a fost redeschisă biserica şi preotul Grigore Iovu a săvîrşit prima Sfîntă Liturghie după 19 de ani de tăcere.








