Satul  Negrea  este o localitate de  pe  valea rîului   Lăpuşniţa  situată  la distanţa  de  25  km de  or.  Hînceşti  şi  52  km  de   capitală,  oraşul Chişinău.   În componenţa   administrativ  teritorială   intră  doar  satul    Negrea.      Istoria  provenienţei  satului  încă  se  mai  cercetează.  Izvoarele istorice sunt foarte contradictorii referitor la primele documente ce atestă existenţa localităţii.   Cercetînd  document-tele  istorice,  d-nul  Constantin  Pîntea,   un  negrean  împătimit  de  dragostea  pentru    istorie  şi  neam,   a  descoperit  că   pe  teritoriul  actual  al  satului  Negrea,  în  trecutul  îndepărtat  au  existat  trei  sătucuri  mici:  Negrea,  Horjeşti  şi  Vorniceni.

Dorind   ca  şi    generaţiile  viitoare    de  negreni  să  cunoască  cîte  ceva  din  istoria  strămoşilor,   d-nul  Constantin  Pîntea,   cu  mijloacele  finaciare  proprii  şi  cu  suportul  APL  a  înălţat   o  statuie  chiar   la  întrarea  în  sat,  care  sîmbolizază  uniunea  acelor   trei  localităţi  mici  din  trecut,  care  formează  satul  Negrea  de  astăzi.

Există  mai  multe   legende şi opinii despre provenienţa   denumirii  satului  Negrea. Una  dintre  ele  spune  că:    cu  vre-o   cinci   secole  în  urmă,    pe    această  aşezare  pitorească,    situată  între  două  dealuri  mari  şi  viguroase,   acoperite  de  păduri,  unde  erau  nişte  păşuni  ca-n  poveste  cu  iarbă  grasă  şi  deasă,  a  venit  de  undeva  de  departe    şi  s-a  stabilit  cu  traiul  aici  un  cioban  pe  nume  Negru,  care  avea   o  turmă  mare  de  oi,   şi  era  harnic,  înţelept  şi   gospodar    priceput  la  toate.

Auzind  despre  acest  colţişor  de  rai,  au  mai  venit  şi  alţi  oameni  aici.   Au  desţelinit  cîte  un  petec  de  pămînt,  şi-au  construit  case,  şi-au  crescut  turmele  de  oi,    dînd  naştere  astfel  unui  sat   de  răzeşi  de  toată  frumuseţea,  care  mai  apoi,  peste  ani,  a  fost  numit   în  cinstea  acelui  cioban  –  Negrea.    Cu  trecerea  timpului,  creştea  şi  se  dezvolta,  devenea  tot  mai  frumos  şi  mai bogat  acest  sat  de  oameni  gospodari,  care  î-şi  iubeau  baştina  cu  trup  şi  suflet,  făcînd-o  din  an  în  an  tot  mai  mîndră  şi  mai  înfloritoare.  Iar  dealurile  stăteau  de  veghe  ca  nişte  străjeri  credincioşi  şi  neobosiţi,  ţinîndu-i  dos  şi  apărîndu-l  de  vînturi  şi  furtuni. Dar  nu  a  fost  să  fie.  Parcă  însă-şi  Dumnezeu  a  devenit  gelos  pe  ei.   În  anul  1940   s-a  abătut  peste  sat   un  cutremur  puternic  de  pămînt,  în  1941  a  venit  războiul,  care  a  adus  după  el  şi  foametea.  Nu  au  dovedit  oamenii  să-şi  revină  după   aceste  nenorociri  că  iată  în  1949,   cei  mai  gospodari  oameni  din  sat  au  fost  represaţi   în  Siberia  de  către  regimul  Stalinist,  luînduli-se  averile.      Apoi  în  anul  1966  au  căzut  ploi  foarte  puternice,  care  au  adus  după  sine  unele  alunecări  de  teren  în  1967,  iar  mai  apoi,   în    1969   au  început   alunecări  de  teren  cu  mult  mai  masive  şi mai  devastatoare,    care  au  distrus  casele,  gospodăriile  şi  averile   agonisite  de-o  veaţă  a  negrenilor.  Venea  pămîntul  la  vale  văzînd  cu  ochii,  înghiţind  totul  în  cale,  lăsînd  oamenii  fără  hrană,  îmbrăcăminte  şi  acoperiş  deasupra  capului.   Multe  şi  amare  le-au   fost  lacrimile.    Dar  aceasta  nu  i-a  înrăit  pe  oameni,  nu  le-a  înăsprit  sufletele.  Ba  chiar  dimpotrivă,  le-a  întărit  şi  mai  mult  credinţa  în  puterea  nemărginită  a  lui  Dumnezeu.  Mai  ales  cînd  au  văzut  că  totul  în  jur  a  fost  distrus  şi    numai   biserica  satului a  rămas  să  stea  falnică,  măreaţă  şi  neclintită.După  reabilitare,  după  război  şi  după  alte  nenorociri  suferite,   cei  plecaţi   s-au  reîntors  în  sat,   şi-au  construit    alte  case   pe  alte  terenuri,  au   luat-o  iar  de  la   început,   clădindu-şi    din  nou  gospodăriile.    Deaceea,  astăzi  satul  are  o  cu  totul  altă  aşezare  geografică,  datorită  faptului  că  oamenilor  cărora  le-au  fost  năruite   casele  li  s-au  repartizat  loturi  pentru  construcţii  în  altă  parte  a  satului,  inclusiv  şi  pe  o  parte  din  teritoriul  de  astăzi  al  satului  Sofia.    Astfel,  mulţi  oameni  după  documentele  de  identitate  sînt   “domiciliaţi  în  s.  Negrea”,     aici  au  mers  şi  merg  la  şcoală,  la   grădiniţă,    au  muncit  o  veaţă  în  Negrea  unde   respective  îşi   au  şi  cotele   de  teren agricol  şi  grădini  ( rămase  prin  moştenire de  la  bunei şi străbunei,  pe  locul  fostelor  case),      i-ar  după  hartă  casele  lor  astăzi  se  află  pe  teritoriul  s.  Sofia.   Au  fost  oameni  care  îşi  construise  o  casă,   care  în  1967  s-a  năruit,  şi-au  ridicat   alta  care  s-a  năruit  în  1969  apoi  şi-au  construit-o  pe  a  trei-a  într-un  sector  nou,  numit  astăzi  “Horja”.   I-a  ajutat  să  înfrunte  toate  aceste  grozăvii  faptul  că  la  Negrea  era  un  obicei  frumos  “Claca”,  unde  oamenii  se  ajutau  reciproc  şi  dezinteresat  unii  pe  alţii.

Datorită  acestor  clăci  în  vara  anului  1982  au  fost  ridicate  65  de  case   într-un    sector  numit  “BAM”  datorită  faptului  că   acolo  casele  răsăreau  ca  ciuprcile  după  ploaie.  Treceau  dimineaţa   călătorii    din  satele  vecine  spre  Chişinău  –  era  loc  gol,  cînd   se  întorceau   seara  înapoi  deja  era  casa ridicată  şi  circa  120-130  de  oameni  stăteau  la    masă  lăngă  ea,  după  munca  depusă  pe  parcursul  zilei.E  bine  la   Negrea,      avem  în  sat    grădinţă  de  copii,  gimnaziu,  bibliotecă,  stadion,  avem  sistem  de  aprovizionare  cu  apă,  în  present  se  construieşte  sistemul de canalizare,  se  finisează  amenjarea unui   parc de odihnă,  avem  drumuri  petruite,  poduri  reparate,  fîntîni.  Avem  pămînturi  mănoase,  ape  dulci  şi  cristaline,  păduri  umbroase,  case   înalte,  garduri  frumoase,   avem  multe  planuri  de  viitor,  dar  cea  mai  mare  bogăţie  a  satului  nostru  sînt  oamenii.  Oamenii  harnici,  gospodari,  pricepuţi  descurcăreţi,  care  găsesc  putere  de  voinţă,  curaj  şi  pricepere  pentru a  ieşi  din  orice  situaţie,  din  orice  impas  al  vieţii.  Şi  au  aceşti  oameni  o  dragoste  mare  –   dragostea  de  copii,  de  urmaşii  lor,  pe care  vor  să-i  educe,  sa-i  înveţe,    sa-î  pornească  pe  drumul  mare  al  vieţii.    Majoritatea  copiilor  noştri  după  terminarea  gimnaziului  din  sat,  pleacă      să-şi  continue  studiile   la  şcoli  de  meserii,  la  licee,  colegii,  universităţi,  academii.  Dar  deoarece,  ca  şi  în  toate  satele  nostre  moldoveneşti,  nici  la  noi  nu  sînt  locuri  de  muncă,  oamenii  pleacă  prin  alte  părţi,  chiar  şi  peste  hotare  în  căutarea  unui  cîştig  mai  bun,  însă  ceea  ce  au  primit  odată  cu  odătă  cu  laptele  matern – dragostea  de  baştină  şi  de  neam  îi  readuce  mereu  acasă.  A devenit  deja  o  tradiţie  ca  rudele  să  se  întîlnească  împreună,    atît  la    nunţi  şi  cumătrii,  cît  la  paştele  blajinilor.   La  cele  două  cimitire  ale  satului,  unde  se  întîlnesc  rudele  împreună  pomenindu-şi  părinţii  şi  străbunii.

Deaceea,  la  iniţiativa  primarului  Ştefan  Mangîr,  şi    a  majorităţii  consătenilor,  la  şedinţa  consiliului  local  din  decembrie  2014,  a  fost  aprobată  decizia  de  a  sărbători    în  fiecare  an,  începînd  cu  anul  2015   “Ziua   satului  Negrea”    în  ziua  de   “Duminica  Mare”    La  baza  acestei  decizii  au  stat  în   cea  mai   mare  parte   evenimentele  din  1969  şi  1988.    La  Duminica  Mare  din  anul  1969  cînd  preotul  de  atunci  Filip  Zagnat  săvîrşea  Sfinta  Liturghie  au   avut  loc   masivele  alunecări    de  teren,  după  care  biserica  a  fost  închisă,  astfel  această  Liturghie  fiind  ultima.    În  urma  alunecărilor  de  teren,     ziua  de   Duminica  Mare,    anul 1969,   a  fost  ultima .   În  anul  1988,   din  dorinţa  şi  stăruinţa   negrenilor   ( în  viitorul  apropiat  vor  fi  identificaţi  cei  mai  activi)   şi  cu  binecuvîntarea  lui  Dumnezeu  a  fost   redeschisă   biserica   şi  preotul  Grigore  Iovu  a   săvîrşit  prima    Sfîntă   Liturghie  după    19   de ani de  tăcere.